Întrebat luna trecută dacă intenționează să se alăture Israelului în atacul împotriva Iranului, președintele american Donald Trump a răspuns: „S-ar putea să o fac. S-ar putea să nu o fac. Nimeni nu știe ce voi face”. El a lăsat lumea să creadă că a acceptat o pauză de două săptămâni pentru a permite Iranului să reia negocierile. Și apoi a bombardat oricum, scrie BBC în debutul unei analize a strategiei adoptate de liderul celei mai mari puteri pentru a schimba lumea după placul său. Se conturează un tipar: cel mai previzibil lucru la Trump este imprevizibilitatea sa. Se răzgândește. Se contrazice. Este inconsecvent, scrie jurnalistul BBC Allan Little. „[Trump] a pus la punct un sistem de elaborare a politicilor extrem de centralizat, probabil cel mai centralizat, cel puțin în domeniul politicii externe, de la Richard Nixon încoace”, afirmă Peter Trubowitz, profesor de relații internaționale la London School of Economics. „Și asta face ca deciziile politice să depindă mai mult de caracterul lui Trump, de preferințele și temperamentul său.” Trump a folosit acest lucru în scopuri politice; și-a transformat propria imprevizibilitate într-un atu strategic și politic cheie. A ridicat imprevizibilitatea la rang de doctrină. Iar acum, trăsătura de personalitate pe care a adus-o la Casa Albă dictează politica externă și de securitate. Aceasta schimbă fața lumii. Politologii numesc acest fenomen „teoria nebunului”, în care un lider mondial încearcă să-și convingă adversarul că este capabil de orice, pentru a obține concesii. Folosită cu succes, aceasta poate fi o formă de coerciție, iar Trump crede că îi aduce beneficii, aducând aliații SUA acolo unde dorește. Dar este o abordare care poate funcționa împotriva dușmanilor? Și ar putea fi defectul său faptul că, în loc să fie o șmecherie menită să păcălească adversarii, se bazează de fapt pe trăsături de caracter bine stabilite și clar documentate, cu efectul că comportamentul său devine mai ușor de prevăzut? - se întreabă jurnalistul. Donald Trump și-a început al doilea mandat prezidențial îmbrățișându-l pe președintele rus Vladimir Putin și atacând aliații Americii. A insultat Canada, spunând că ar trebui să devină al 51-lea stat al SUA. A declarat că este pregătit să ia în considerare utilizarea forței militare pentru a anexa Groenlanda, un teritoriu autonom al Danemarcei, aliat al Americii. Și a spus că SUA ar trebui să recâștige proprietatea și controlul asupra Canalului Panama. Articolul 5 din Carta NATO obligă fiecare membru să vină în apărarea tuturor celorlalți. Trump a pus la îndoială angajamentul Americii în acest sens. „Cred că articolul 5 este în stare de comă”, a declarat Ben Wallace, fostul ministru britanic al apărării. Procurorul general conservator britanic Dominic Grieve a declarat: „Deocamdată, alianța transatlantică s-a încheiat”. O serie de mesaje text scurse în presă au dezvăluit cultura disprețului din Casa Albă a lui Trump față de aliații europeni. „Împărtășesc pe deplin aversiunea ta față de paraziții europeni”, le-a spus secretarul american al apărării, Pete Hegseth, colegilor săi, adăugând „JALNIC”. La München, la începutul acestui an, vicepreședintele lui Trump, JD Vance, a declarat că SUA nu vor mai fi garantul securității europene. Acest lucru pare să fi încheiat 80 de ani de solidaritate transatlantică. „Ceea ce a făcut Trump este să ridice serioase îndoieli și întrebări cu privire la credibilitatea angajamentelor internaționale ale Americii”, spune prof. Trubowitz. „Orice înțelegere ar avea aceste țări [din Europa] cu Statele Unite, în materie de securitate, economie sau alte chestiuni, ea este acum supusă negocierii în orice moment. „Am impresia că majoritatea persoanelor din anturajul lui Trump consideră că imprevizibilitatea este un lucru bun, deoarece îi permite lui Donald Trump să folosească influența Americii pentru a obține un câștig maxim... „Aceasta este una dintre lecțiile pe care le-a învățat din negocierile din lumea imobiliară.” Abordarea lui Trump a dat roade. Cu doar patru luni în urmă, premierul britanic Keir Starmer a declarat în Camera Comunelor că Marea Britanie va crește cheltuielile pentru apărare și securitate de la 2,3% din PIB la 2,5%. Luna trecută, la summitul NATO, procentul a crescut la 5%, o creștere uriașă, egalată acum de toți ceilalți membri ai Alianței. Trump nu este primul președinte american care a aplicat o doctrină a imprevizibilității. În 1968, când președintele american Richard Nixon încerca să pună capăt războiului din Vietnam, a constatat că inamicul nord-vietnamez era de neclintit. „La un moment dat, Nixon i-a spus consilierului său pentru securitate națională, Henry Kissinger: «Ar trebui să le spui negociatorilor nord-vietnamezi că Nixon e nebun și că nu știi ce va face, așa că ar fi bine să ajungeți la un acord înainte ca lucrurile să o ia razna»”, povestește Michael Desch, profesor de relații internaționale la Universitatea Notre Dame. „Aceasta este teoria nebunului.” Julie Norman, profesoară de politică la University College London, este de acord că există acum o doctrină a imprevizibilității. „Este foarte greu să știi ce se va întâmpla de la o zi la alta”, susține ea. „Și aceasta a fost întotdeauna abordarea lui Trump.” Trump a profitat cu succes de reputația sa de instabilitate pentru a schimba relațiile transatlantice în domeniul apărării. Și, aparent, pentru a-l ține de partea lor, unii lideri europeni l-au flatat și l-au lingușit. Summitul NATO de la Haga de luna trecută a fost un exercițiu de curtenie servilă. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, i-a trimis anterior președintelui Trump (sau „Dragă Donald”) un mesaj text, pe care Trump l-a făcut public. „Felicitări și mulțumesc pentru acțiunea decisivă în Iran, a fost cu adevărat extraordinară”, a scris el. Referindu-se la anunțul viitor că toți membrii NATO au convenit să crească cheltuielile pentru apărare la 5% din PIB, el a continuat: „Veți realiza ceva ce NICIUN președinte nu a reușit să facă în ultimele decenii”. Anthony Scaramucci, care a fost director de comunicare al lui Trump în primul său mandat, a declarat: „Domnule Rutte, încearcă să vă facă de râs. Stă literalmente în Air Force One și râde de dumneavoastră”. Și acest lucru s-ar putea dovedi a fi punctul slab al doctrinei imprevizibilității lui Trump: acțiunile lor s-ar putea baza pe ideea că Trump tânjește după adulare. Sau că urmărește victorii pe termen scurt, preferându-le în detrimentul proceselor lungi și complicate. Dacă acesta este cazul și presupunerea lor este corectă, atunci aceasta limitează capacitatea lui Trump de a face trucuri pentru a-și păcăli adversarii – mai degrabă, el are trăsături de caracter bine stabilite și clar documentate, de care ei au devenit conștienți. Apoi se pune întrebarea dacă o doctrină a imprevizibilității sau teoria nebunului pot funcționa asupra adversarilor. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, un aliat care a fost mustrat de Trump și Vance în Biroul Oval, a acceptat ulterior să acorde Statelor Unite drepturi lucrative de exploatare a resurselor minerale ucrainene. Vladimir Putin, pe de altă parte, pare să rămână impermeabil atât la farmecul, cât și la amenințările lui Trump. Joi, după o convorbire telefonică, Trump s-a declarat „dezamăgit” de faptul că Putin nu era pregătit să pună capăt războiului împotriva Ucrainei. În ceea ce privește Iranul, Trump i-a promis electoratului său că va pune capăt implicării americane în „războaiele fără sfârșit” din Orientul Mijlociu. Decizia sa de a ataca instalațiile nucleare iraniene a fost probabil cea mai imprevizibilă alegere politică a celui de-al doilea mandat al său până în prezent. Întrebarea este dacă va avea efectul dorit, notează jurnalistul BBC. Fostul ministru britanic de externe, William Hague, a susținut că va avea exact efectul opus: va face Iranul mai dispus, nu mai puțin dispus, să încerce să obțină arme nucleare. Profesorul Desch este de acord. „Cred că acum este foarte probabil ca Iranul să ia decizia de a continua programul nuclear”, spune el. „Așadar, nu m-ar surprinde dacă ar sta liniștiți și ar face tot ce pot pentru a finaliza ciclul complet al combustibilului și pentru a efectua un test [nuclear]. „Cred că lecția lui Saddam Hussein și Muammar Gaddafi nu a fost uitată de alți dictatori care se confruntă cu SUA și cu o potențială schimbare de regim... „Așadar, iranienii vor simți disperată nevoia unui mijloc de descurajare suprem și vor privi spre Saddam și Gaddafi ca exemple negative și spre Kim Jong Un din Coreea de Nord ca exemplu pozitiv.” Unul dintre scenariile probabile este consolidarea Republicii Islamice, potrivit lui Mohsen Milani, profesor de politică la Universitatea din Florida de Sud și autor al cărții „Iran's Rise and Rivalry with the US in the Middle East” (Ascensiunea Iranului și rivalitatea cu SUA în Orientul Mijlociu). „În 1980, când Saddam Hussein a atacat Iranul, scopul său era prăbușirea Republicii Islamice”, spune el. „S-a întâmplat exact opusul. Acesta era și calculul israelienilor și al americanilor... Că dacă scăpăm de liderii de vârf, Iranul se va preda rapid sau întregul sistem se va prăbuși.” Privind în perspectivă, imprevizibilitatea s-ar putea să nu funcționeze în cazul dușmanilor, dar nu este clar dacă schimbările recente pe care le-a produs în rândul aliaților pot fi menținute. Deși este posibil, acesta este un proces construit în mare parte pe impulsuri. Și ar putea exista îngrijorarea că SUA ar putea fi considerate un mediator nesigur. „Oamenii nu vor dori să facă afaceri cu SUA dacă nu au încredere în SUA în negocieri, dacă nu sunt siguri că SUA le va susține în chestiuni de apărare și securitate”, susține prof. Norman. „Așadar, izolarea pe care o caută mulți în lumea MAGA va avea, cred, un efect contrar”. Cancelarul german Friedrich Merz, de exemplu, a declarat că Europa trebuie să devină independentă din punct de vedere operațional de SUA. „Importanța comentariului cancelarului este că recunoaște faptul că prioritățile strategice ale SUA se schimbă”, spune prof. Trubowitz. „Nu vor reveni la situația de dinainte de preluarea mandatului de către Trump. „Așadar, da, Europa va trebui să devină mai independentă din punct de vedere operațional.” Acest lucru ar necesita ca națiunile europene să dezvolte o industrie europeană de apărare mult mai mare, să achiziționeze echipamente și capacități pe care în prezent numai SUA le dețin, susține prof. Desch. De exemplu, europenii au unele capacități sofisticate de informații la nivel mondial, spune el, dar o mare parte din acestea sunt furnizate de SUA. „Europa, dacă ar trebui să acționeze singură, ar avea nevoie și de o creștere semnificativă a capacității sale independente de producție de armament”, continuă el. „Forța de muncă ar fi, de asemenea, o problemă. Europa de Vest ar trebui să se uite la Polonia pentru a vedea nivelul de forță de muncă de care ar avea nevoie.” Toate acestea vor necesita ani de zile pentru a fi construite. Deci, au fost europenii într-adevăr speriați de imprevizibilitatea lui Trump, încât să facă cea mai dramatică schimbare în arhitectura de securitate a lumii occidentale de la sfârșitul Războiului Rece? - chestionează Allan Little. „A contribuit”, spune prof. Trubowitz. „Dar, mai fundamental, Trump a dezlănțuit ceva... Politica din Statele Unite s-a schimbat. Prioritățile s-au schimbat. Pentru coaliția MAGA, China este o problemă mai mare decât Rusia. Poate că acest lucru nu este valabil pentru europeni.” Și, potrivit prof. Milani, Trump încearcă să consolideze puterea americană în ordinea mondială. „Este foarte puțin probabil că va schimba ordinea stabilită după al Doilea Război Mondial. El vrea să consolideze poziția Americii în această ordine, deoarece China contestă poziția Americii în această ordine.” Dar toate acestea înseamnă că imperativele de apărare și securitate cu care se confruntă SUA și Europa sunt divergente. Aliații europeni pot fi mulțumiți că, prin lingușeli și schimbări reale de politică, l-au ținut pe Trump în mare măsură de partea lor; la urma urmei, el și-a reafirmat angajamentul față de articolul 5 la cel mai recent summit NATO. Însă imprevizibilitatea înseamnă că acest lucru nu poate fi garantat – și se pare că au acceptat că nu mai pot conta relaxați pe SUA pentru a-și onora angajamentul istoric față de apărarea lor. Și în acest sens, chiar dacă doctrina imprevizibilității provine dintr-o combinație între o alegere conștientă și trăsăturile de caracter foarte reale ale lui Trump, ea funcționează, cel puțin pentru unii, conchide jurnalistul BBC.