În foaierul Casei de Cultură din orașul Ștei, a avut loc, la sfârșitul lunii august, un eveniment cu totul remarcabil, lansarea unei cărți deosebite „Un veac de minerit uranifer în România”, o carte care pare a fi un pionierat în domeniul descris între coperțile sale, așa cum au afirmat multe dintre personalitățile prezente la eveniment. Autori, Ovidiu Banciu și Tiberiu C. Deleanu, coordonați de Ioan Degău. Dacă despre primii doi, Ovidiu Banciu, fost director la Compania Națională a Uraniului Ștei, și Tiberiu C. Deleanu, actualul director al Companiei Naționale a Uraniului din România, știam că au legătură cu activitatea minieră din domeniul uranifer, am rămas plăcut surprins să aflu că domnul Ioan Degău, la venerabila vârstă de 88 de ani, la începutul carierei sale în domeniul financiar-bancar, a lucrat la Exploatarea Minieră Bihor, în calitate de contabil, așa cum a menționat în luarea de cuvânt, având ca șefi un rus și un român, că așa prevedea protocolul societății mixte Sovrom-Kvarțit. Nu pot decât să salut, cu bucurie, apariția acestei cărți legate de activitatea mineritului uranifer din România, regăsindu-mă în cuprinsul ei, printr-o activitate de 24 de ani și jumătate. Doresc prin aceste rânduri să-mi exprim mulțumirea și să fac câteva remarci legate de activitatea grea a minerilor, inginerilor și a întregului personal care a lucrat în domeniul mineritului uranifer din România. Primele lucruri pe care minerii (vreau să includ aici tot personalul care intra în subteran: mineri, electricieni, mecanici, maiștri mineri, dulgheri, ingineri etc.) scăpați din adâncul muntelui, din frâiele întunericului, le arătau ortacilor la ieșirea din mină erau soarele și cerul de cuarț, adesea cu nori stingheri, ca și viața lor. Au de ce să creadă ortacii că locul torturii lor se ascunde sub marginea de foc a pământului, acolo unde se topește spațiul și de unde se aruncă valuri de întuneric pe frunțile transpirate. Aici, în adâncuri, splendoarea luminii se scufundă mai repede ca niciunde. Așa cum reiese din lectura cărții, Mina de Uraniu de la Băița (în jurul ei gravitând mare parte din conținut) poartă în ea pecetea unei epoci istorice: invazia sovietelor. Stilul galeriilor, execuția acestora, modelul aparaturii geofizice utilizate (chiar până în anii 2000), a excavatoarelor, buldozerelor, a tuturor tipurilor de utilaje este înglobat în corolarul estetic al ,,epocii sovietice”. Cartea are ca temă centrală zona Băiței, pe care aproape toate manualele de geologie din țară și străinătate o amintesc, la peste 80% din tipurile de zăcăminte. Băița, situată în sudul Bihorului, la izvoarele Crișului Negru și ale Crișului Băița, adună în zăgazuri de apă și metale rare, uraniu, metale prețioase, aur, argint, molibden, bismut, cadmiu, wolfram și tot ce la vremea anilor 1700 punea în al său tabel Mendeleev (vorba poetului Pașcu Balaci, prezent și el la manifestare, ,,Mendeleev s-a născut la Băița”). Băița adună în sânul ei forțe dinamice inestimabile, cum inestimabile îi rămân locurile în care mileniile i-au adunat sufletul. Băița, o uzină cu metale rare, pentru care timpul și spațiul au rămas cu mult mai mult decât combustibilul nuclear utilizat azi la Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă. Uraniul închide-n culoarea lui neagră-măslinie durerea unui popor întreg și o duce înaintea ochilor lumii prin Cartea Un veac de minerit uranifer în România 1920 - 2020. Textul cărții reprezintă, dacă vreți, actul de acuzare a muncii grele și istovitoare, o sirenă de alarmă pe care o trage asupra muncii de cele mai multe ori în condiții inumane o eră a unei ,,civilizații de dominație sovietică”, care a reușit să-l scoată din făgașul îndurării chiar și pe țăranul ardelean, campion al umilinței. Mărturisesc cu emoție că, deși am lucrat aproape 25 de ani la mina de uraniu de la Băița, nu m-aș fi așteptat la apariția acestei cărți, atât de tulburătoare în umanitatea ei, dar și extrem de grăitoare despre ce s-a întâmplat pe vremea exploatării uraniului românesc, cartea având izvorul în adâncurile Băiței. În viața mea, fiind și expert în domeniul Radioprotecției Nucleare, am citit multe cărți despre uraniu - tipuri de zăcăminte, prospecțiuni și exploatații, prelucrare etc., am scos uraniul, împreună cu ortacii mei, la lumina zilei, l-am pus să dea energie la Cernavodă și iată că acum mi-a rânduit Bunul Dumnezeu să trăiesc și aceste clipe în care văd o carte reală, palpabilă, „contaminată” cu lumina tiparului. Emoția, la citirea cărții, a fost cu atât mai mare cu cât numele multor ortaci, fie ingineri, geologi, geofizicieni, mineri, chimiști etc., care au lucrat la exploatarea „Plăcintei de Uraniu de la Băița” (cum o numea un geolog - ing. Șerban Teodor), au primit locuri, în paginile sale, mulți dintre ei fiind acum în ,,cerul de cuarț”. Traseele de autobuze, înșirate de-a lungul Crișului Băița, Crișului Negru, Crișului Pietros, Valea Crăiasa, Valea Neagră, sunt și acestea evocate cu ai lor ortaci, trasee de autobuze în care auzeai toate frumusețile limbii dezamorțite de bucuria reîntoarcerii cu bine la casele lor, ori tristețea vorbelor la plecarea spre mină - intrarea în șut. Nu sunt scăpate din vedere nici lucrările din subteran: galerii, suitoare, puțuri „adevărate fântâni”, săpate de jos în sus, cum le numește poetul Pașcu Balaci, lucrări, de la care mulți ortaci au avut de suferit, pământul luându-și tributul, curmând viețile unora și trecându-i în „cerul de cuarț”, uneori în floarea vârstei. Dacă până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, uraniul a fost subordonat ca importanță multor alte metale, începând cu anul 1938, odată cu descoperirea și anticiparea importanței fisinii nucleare controlate, uraniul a fost redescoperit, devenind pionierul unei noi surse energetice. Cea mai mare parte a uraniului exploatat a fost folosită în anii 1950 - 1965 în scopuri militare, nu pentru producerea de energie electrică, de aceea a fost atât de demonizat. S-a ajuns astfel la situația ca numele uraniului să fie asociat nu cu kilowați și megawați, ci cu kilotone și megatone de explozibil. Situația s-a schimbat în anii de după război, când unele țări, precum Franța, au reușit să depășească 50% din energia electrică produsă, datorită centralelor nucleare pe bază de uraniu. Deși au fost abordate sub multiple aspecte, problemele legate de uraniu, autorii nu au pretenția că au spus totul, lăsând credința că pot fi aduse și alte mărturii. În urma fisionării unui kilogram de uraniu se degajă o cantitate de energie egală cu căldura rezultată prin arderea a 3.000 t de cărbune. În numele ortacilor, al tuturor celora care au primit cartea, vreau să mulțumesc autorilor, să vă asigur de respectul nostru, mai ales și pentru faptul că ați ales lansarea cărții de zilele ,,Orașului Atomic Ștei”, așa cum a fost numit de unele gazete.